Oare câți oameni trebuie să moară ca să ne uităm la managementul riscurilor și nu la efectele acestora?

Colectiv.  Moartea bebelușilor datorită infectării cu E-coli. Decesul fotbalistului Patrick Ekeng ….  Sunt doar câteva exemple de tragedii urmate probabil de cine știe câte altele pe care nu le vom cunoaște vreodată datorate diluării dezinfectanților din spitale sau din alte cauze nemediatizate sau mediatizate mai puțin decât cele de mai sus.  Sâmbăta care a trecut Primul Ministru a ordonat verificarea eficacității dezinfectanților și a concentrației acestora.  Probabil că se va descoperi că nu sunt 100% eficace, că o parte dintre spitale au dezinfectanți diluați, se vor afla vinovații, vor fi pedepsiți.  Problema rezolvată.  Oare?  Aceasta este modalitatea în care funcționează Ministerul Sănătății sau Guvernul României?  Pompieristic? Rezolvarea problemei dezinfectanților va pune pe picioare sistemul de sănătate din România?  Deși nu sunt medic sau specialist în sănătate cred că nu.  Spun acest lucru pentru că, prin natura experienței mele de aproximativ 15 ani de consultant de risc și broker de asigurari am avut de-a face cu studii de caz despre cum se tratează riscurile în domeniul medical din SUA și vă pot spune că situația este complet diferită de România.  Sistemul medical este prin natura lui complicat și specializat din perspectiva managementului riscului comparativ cu orice alt domeniu căci are ca obiect “viața”.  Dacă se strica o mașină, a luat foc o fabrica sau este dat cineva în judecată pentru o daună produsă unui terț se poate pune o suma în dreptul pierderii (care poate fi sau nu asigurată).  În cazul vieții nu se poate pune o valoare.  Orice viață este inestimabilă, iar salvarea unei vieți de către sistemul medical nu ține doar de îndemânarea medicului, calitatea dezinfectanților sau dotarea spitalului, ci de mult mai multe riscuri care, dacă nu sunt tratate corespunzător,  generează tragedii precum cele de mai sus.  Să vă dau un singur exemplu de risc pe care foarte multă lume îl trece cu vederea: întreaga opinie publică spune ca vrem spitale mai multe pentru a beneficia de servicii de mai bună calitate, dar nu ține cont de o cifră care ar trebui să îl țina pe Președinte, pe Primul Ministru și toată clasa politică treji în fiecare noapte: conform statisticilor Ministerului Sănătății în 2014 în România mai lucrau aproximativ 13,500 de medici (comparativ cu aproximativ 20,600 in 2011) la un necesar de 26,000 la nivelul întregii țări.  Probabil că anul trecut au mai emigrat câteva mii, iar anul acesta vor mai emigra și alții… Având în vedere că aproximativ 3,000 de medici sunt trecuți de 60 de ani (deci se apropie de pensionare) și că universitățile de medicină nu produc îndeajuns medici care să îi înlocuiască, situația devine nu alarmantă, ci critică.  Cu alte cuvinte, dacă mai construim vreun spital vom avea o cladire foarte frumoasă și nefuncțională din lipsă de personal, lucru care se întâmplă deja. Un risc major pentru care toate guvernele și partidele au căutat ‘rezolvări’, dar dintr-un motiv sau altul nu le-au găsit.  Între timp oameni mor datorită unui sistem de sănătate ineficient și deficitar, iar moartea nu are culoare politică!

 

Mai jos vă prezint o abordare diferită a ‘University of California Health System’ din Statele Unite ce cuprinde o serie de clinici, spitale universitare și centre de cercetare în domeniul medical ce deservesc peste 3 milioane de pacienți anual.  Nu este de mărimea sistemului de sănătate din România, dar cred că se poate face o paralelă destul de bună.

În 1995 ‘University of California Health System’ a început, la recomandarea auditorilor financiari, implementarea unui sistem de management al riscului care a avut un prim obiectiv răspunsul la doua întrebări simple:

‘1. Cum putem să știm daca ceea ce facem este bine?’ și

‘2. De ce date avem nevoie pentru a putea să îmbunătățim situația existentă?’.

Pare simplu?  Pare doar, căci munca pentru strângerea informațiilor (identificarea și evaluarea riscurilor) a fost una titanică: au fost consultați sute de manageri din toate departamentele de la toate nivelele clinicilor, universităților, centrelor de cercetare, au fost organizate zeci de ateliere de lucru, a necesitat implementarea unui sistem informatic pentru culegerea și prelucrarea datelor, s-a lucrat cu consultanți.  În final s-a constatat că riscurile pentru sistemul de sănătate din California sunt răspândite pe mai multe arii de activitate, mai jos fiind doar câteva exemple, însă foarte asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în România:

  • Riscuri financiare (riscuri contabile, de control financiar și de finanțare a sistemului de sănătate);
  • Riscuri legate de achiziții cu materiale și servicii;
  • Riscuri legate de calitatea actului medical;
  • Riscuri legate de sisteme de avertizare timpurie (acestea sunt riscuri ce țin de abilitatea personalului de a identifica tendințe de producere a incidentelor, investigații, reclamații ale pacienților, ale personalului etc);
  • Riscuri legate de deșeuri;
  • Riscuri legate de capitalul uman (incluzând retenția, motivația (salariul), training-ul sau nivelul de cunoștințe medicale, etc);
  • Riscuri legate de continuitatea activității (în cazul producerii unor catastrofe gen incendii, cutremure etc);
  • Riscuri legate de siguranță și securitate;
  • Riscuri reputaționale.

După identificarea și evaluarea celor de mai sus s-a trecut la o prioritizare a acestora în funcție de impactul pe care l-ar putea avea asupra sistemului medical din California și s-au stabilit obiective SMART de îndeplinit, niște indicatori de performanță cheie ce urmau să fie monitorizați săptămânal, lunar, trimestrial în sprijinul acestor obiective precum și metodele de tratare a acestor riscuri. Următorul pas a fost implementarea unei culturi de management al riscului în sistemul medical care a avut ca scop ca fiecare angajat să acționeze ca un mic ‘manager de risc’ responsabil pentru implementarea măsurilor de management al riscului in aria sa de activitate, iar pentru motivarea angajaților, o parte variabilă a salariului a fost legată de atingerea obiectivelor specifice de management al riscului.  În urma acestor acțiuni rezultatul a fost reducerea costurilor operaționale, a expunerilor la risc traduse într-un serviciu medical îmbunătățit pentru pacienți sau altfel spus o munca mai inteligentă și cheltuirea banilor asiguraților într-un mod mult mai eficient. Și toate acestea fără intervenție politică din partea guvernatorului sau a partidelor politice…

În timp ce scriam acest articol Ministrul Sănătății și-a dat demisia, iar Primul Ministru a decis să preia interimatul, totodata creând comisii pentru a analiza activitatea din sistemul medical și a propune soluții de îmbunătățire.  Pare o masura birocratică cunoscut fiind faptul că în România dacă vrei să te faci că rezolvi o problema sau să o ‘îngropi’ creezi o comisie ce fie nu va fi rezolvat nimic, fie va fi găsit o rezolvare ‘originală’.   Avem deja experiența a 25 de ani de ‘democrație originală’ – probabil că trebuie să ardem etape și să folosim deja sisteme testate ce au funcționat, mai precis alegerea celor mai bune practici la nivel mondial în gestiunea sistemelor de sănătate (iar astfel de informații există, sunt publice) și adaptarea lor specificului românesc. Iar acest lucru trebuie făcut fără întârziere – acum avem problema dezinfectanților, cine știe cât alt ‘gunoi’ este ascuns sub preș ce nu îl vom afla până ce o altă catastrofă sau investigație jurnalistică îl va descoperi? Dacă nu vom începe să avem astfel de abordări pragmatice similare cu cele ale sistemului de sănătate din California (acesta fiind doar un exemplu, nu neapărat soluția), probabil că Guvernul și Ministerul Sănătății vor trebui să angajeze foarte mulți jurnaliști de genul Cătălin Tolontan pentru a mai descoperi câteva ‘focuri’, ocupându-se mai curând cu stingerea acestora și nu cu îmbunătățirea managementului în sistemul de sănătate românesc, un lucru la care toata lumea se așteaptă de la un guvern tehnocrat.

Paul DUMITRU