Nicio asigurare nu înlocuiește managementul riscului – partea a doua

 

Nu a trecut nici măcar o săptămână de la tragicele evenimente din clubul ‘Colectiv’ că un nou dezastru a lovit România: o explozie a unei fabrici, producând victime din rândul angajaților.

Accidentele de muncă se întâmplă oriunde în lume, însă modalitatea în care angajatul și angajatorul tratează managementul riscului locului de muncă fac diferența între securitatea și siguranța muncii și ‘o bombă cu ceas’.  În Romania statul obligă agenții economici să facă instructajul de protecția muncii tuturor angajaților, specific fiecărei activități a agentului economic, iar dacă se întâmplă un accident de muncă și instructajul nu a fost efectuat, administratorii agentului economic răspund penal.  În cazul în care instructajul a fost făcut conform legii, singurul lucru care mai rămâne de făcut în cazul unui accident de muncă este ca victima să primeasca tratament medical (dacă este necesar), în timp ce în cazul unei invalidități permanente statul îi plătește o pensie de invaliditate…Nimic nou până acum și în general cunoscut de toată lumea. Din păcate există puține motivații pentru agentul economic să ia pe viitor măsuri suplimentare de management al riscului, să reduca semnificativ potențialele viitoare accidente de muncă. Acesta mai degrabă rămâne atent să facă instructajul de protecția muncii, să aibă ‘hârtiile în regulă’, pentru ca în cazul unui nou eveniment nefericit să nu răspundă penal.  Evident că rămâne posibilitatea unor potențiale cereri de despăgubiri în urma unui proces civil, dar în acest caz, cel mai rau lucru care se poate întampla este ca agentul economic, în funcție de decizia instanței, să trebuiască să platească victimei o sumă de bani, nicidecum să reducă riscul la locul de muncă…

Spuneam în articolul precedent că asigurările nu sunt un substitut pentru managementul riscului, iar asiguratorii pot contribui prin intermediul polițelor de asigurare impunând franșize, oferind reduceri de primă pentru un risc redus sau reduceri în cazul unor rate ale daunelor scăzute.  Un exemplu foarte elocvent despre cum poate să contribuie indirect la managementul riscului locului de munca este asigurarea de accidente de muncă din Statele Unite (numită ‘workers compensation’ în SUA) ce este obligatorie pentru toți agenții economici americani și al cărui mod de funcționare este descris în continuare.  Această asigurare acoperă cheltuielile medicale în cazul unui accident de muncă, costurile cu pensia de invaliditate sau pentru urmași în cazul unui deces, iar dacă este cazul și cheltuielile de înmormântare.  Înainte de a vedea cum este stimulat managementul riscului trebuie menționat că ‘workers compensation’ oferă acoperirea indiferent din vina cui a avut loc accidentul – angajat sau angajator, nefiind necesar un proces pentru stabilirea vinovatului, ci doar să se demonstreze că accidentul a avut loc în timpul programului de lucru și legat de o activitate a agentului economic.  Acest lucru este foarte important căci îl face pe angajator responsabil să aibă grijă ca angajatul să nu fie neglijent în îndeplinirea atribuțiilor, neglijență care ar putea să conducă la un accident de muncă.

Cum contribuie asigurarea ‘workers compensation’ la managementul riscului la locul de muncă? Legislația americană impune ca toți asigurătorii ce subscriu un astfel de risc să țină cont de cel puțin 2 criterii cand oferă o acoperire:

  • Primul este că trebuie să ia în considerare domeniul de activitate al fiecărui agent economic – cota de primă pentru un ‘producător de software’ va fi mult mai mică prin comparație cu a unui producător de ‘explozibili’ pentru a folosi o exprimare plastică, ceea ce este normal.
  • Al doilea criteriu este că trebuie ținut cont la cotare (și acest lucru este critic pentru managementul riscului) de rata daunei fiecărui agent economic pentru ultimii 3 ani anteriori încheierii poliței, existând un sistem de bonus-malus similar cu RCA-ul din România.  Dacă nu au avut daune (sau rate ale daunelor reduse) în ultimii 3 ani, agenții economici primesc un discount, însă dacă au avut daune semnificative cotele de primă cresc foarte mult (pot fi de până la 3.5 ori față de cota de primă din anul anterior) sau în cazuri extreme se poate refuza acoperirea. Acesta înseamnă că agentul economic trebuie să găsească alte modalitați de finanțare a riscului de accidente de muncă (ex. creearea unui pool de asigurare cu alți agenți economici, etc) ceea ce poate fi extrem de costisitor.  Agenții economici nou înființati, deoarece nu au încă istoricul ratei daunei de 3 ani, nu pot obține o cotație de la asigurătorii privați pentru ‘workers compensation’ (căci aceștia nu ar putea să respecte criteriul de cotare mai sus menționat) și ca atare statul în care își au rezidența agenții economici oferă acoperire în primii ani de existență a agentului economic sau în anumite cazuri statul în joint-venture cu asigurătorii privați oferă acoperirea necesară.

Primele pentru ‘workers compensation’ reprezintă cel mai mare cost cu asigurările pentru un angajator american.  Având în vedere că sunt obligatorii, ele reprezintă o pondere semnificativă în cheltuieli și ca atare afectează profitul agentului economic.  Dacă nu încheie asigurarea, în cazul unui accident de muncă, administratorii pot răspunde penal, iar în cazuri extreme agentul economic poate fi închis de autorități până la încheierea asigurării.  Ca atare, agenții economici sunt cointeresați să facă tot ceea ce este posibil sa aibă un management al riscului locului de munca cât mai eficient pentru a reduce și evita accidentele de muncă și evident, poate cel mai important pentru acționari, pentru a își crește profitul.

În România rolul ‘asigurătorului de workers compensation’ este preluat de stat.  Probabil că pe viitor legiuitorul ar trebui sa facă un pas mai departe prin intermediul unor stimulente fiscale sau chiar impunerea de asigurări suplimentare (ex. răspunderea angajatorului față de angajat), urmând exemplul de mai sus sau altele asemenea (probabil că mai exista și alte exemple similare pe piețele de asigurări din alte țări) să încurajeze și cointereseze agenții economici români să fie proactivi și să reducă riscul la locul de muncă pentru angajați, în plus față de simpla respectare a normelor legale de protecția muncii.

Paul Dumitru

Anunțuri

Nicio asigurare nu înlocuiește managementul riscurilor

Există un proverb în engleză care spune ceva de genul: ‘nu există limită cât de rău pot evolua lucrurile’ (engl. ‘there is no limit how bad things can get’), iar în aceste zile , din păcate, tragedia din clubul Colectiv a dovedit ca nu este doar un proverb, ci o vorbă cât se poate de reală. Sunt foarte multe lecții de învățat și concluzii de tras, dar mai ales este necesar ca pe viitor să se ia măsurile necesare pentru evitarea unor astfel de evenimente.

Deseori auzim formularea ‘transferarea riscului prin asigurări’… Este o formulare greșită căci riscul nu poate fi transferat, ci doar consecințele financiare ale producerii riscurilor. Practic în cazul clubului ‘Colectiv‘ niciun asigurator nu ar fi putut ‘să oprească’ să se producă incendiul ci doar, în cazul existenței unei polițe de asigurare (bunuri sau răspundere civila), să plătească o despăgubire dacă s-ar fi produs un risc asigurat.

Responsabilitatea pentru controlul riscului este strict a unui agent economic, iar autoritățile, prin intermediul normelor și legislației, îl încurajează prin mijloace specifice să își gestioneze riscul de incendiu spre exemplu (prin acordarea de autorizații de incendiu, recomandări pentru reducerea riscului de incendiu, acțiuni punitive în cazul nerespectării normelor adică amenzi, etc). Trebuie menționat că în România normele de protecție contra incendiului sunt foarte aproape, dacă nu identice cu multe dintre standardele internaționale.

Orice risc se produce ca urmare a unui lanț neîntrerupt de evenimente ce nu trebuie să fie neapărat legate unul de celălalt. Rolul managementul riscurilor este acela de  a ‘întrerupe’ un astfel de lanț, în acest fel reducându-se frecvența și severitatea unei potențiale daune. Măsurile de control al riscului pentru protejarea proprietății și a răspunderii civile (care ar trebui să nu lipseasca niciunui agent economic ce lucrează cu publicul) sunt în mare comune (cu diferența că în cazul expunerilor de răspunderi nu se folosesc separarea și diversificarea) și țin de construcție (materiale de construcții, respectarea normelor în vigoare etc), de activitatea desfășurată de asigurat (training-ul și procedurile în cazul producerii unui risc, evacuarea în caz de urgență, etc), de protecție (contra incendiilor spre exemplu) și nu în ultimul rând de protecția față de riscurile externe (ex. vecinătăți). Atunci când riscul este prea mare, managementul riscului ajută agentul economic să evite acele activități unde producerea riscului nu ar fi un hazard ci aproape o certitudine  -atât în ceea ce privește o dauna de bunuri sau o daună de răspundere civilă și, ca să folosesc o metaforă, să împiedice agenții economici ‘să sudeze un rezervor de benzina plin’.

Aproape orice poliță conține un paragraf în condițiile de asigurare în care se precizează că asiguratul este obligat să respecte obligațiile legale pentru ca polița să funcționeze în cazul unui producerii unui risc asigurat – în cazul riscului de incendiu să aibă o autorizație valabila de la ISU pentru protecția și paza contra incendiilor. Pentru a încuraja un management al riscului din partea asiguratului sau potențialului asigurat (și evitarea riscului moral și de atitudine), asiguratorii contribuie indirect la managementul riscului acestuia impunând franșize, oferind reduceri de primă pentru un risc redus de incendiu sau reduceri în cazul unor rate ale daunelor scazute, iar în cazul inexistenței unei autorizații valide neoferind acoperire. Nicăieri în lume nu se fac inspecții de risc pentru toți agenții economici, căci primele de asigurare ar deveni prohibitive datorită costurilor cu inspecțiile de risc. Inspecțiile de risc amănunțite se fac în general doar pentru asigurații cu sume asigurate mari sau pentru anumite clase de risc considerate cu un potențial foarte mare de daună, în acest caz asigurătorii oferind pe lângă ‘tradiționalele’ inspecții de risc, servicii de control al riscului, training și informații despre cele mai bune practici de management al riscului. În rest, cotarea se face in urma informațiilor furnizate de potențialii viitori asigurați în baza principiului ‘celei mai bune încrederi’ (engl. ‘utmost good faith’): asigurătorii îi cred pe asigurați ‘pe cuvânt’ că oferă informații complete și corecte despre risc – declararea unor informații eronate despre protecția la incendiu, sau ascunderea cu buna știință a unor informații ce ar putea sa aibă ca efect refuzarea acoperirii sau oferirea unor alte condiții de asigurare poate să conducă în cazul unei daune la refuzul plății despăgubirii sau, în cazuri extreme, chiar la anularea poliței.

Deseori le recomand agenților economici, după ce încheie o asigurare, să se comporte ca și cum nu ar avea nicio asigurare (adică să facă tot posibilul să evite o potențială daună) căci se pot trezi ca viitorul potențial risc produs să nu fie unul dintre riscurile acoperite de poliță (sau să se afle în situația unei excluderi), iar daunele să exceadă pierderile pur financiare ce ar fi acoperite de polițele de asigurări (cum este cazul unei pierderi de vieți omenești sau a reputației cum este cazul clubului Colectiv). În ceea ce privește limitele de asigurare, dacă pentru asigurările de bunuri este ușor să fie stabilite (ele sunt valoarea de reconstrucție/nou sau actuală reprezentând valoarea de nou minus uzura), limitele ‘adecvate’ pentru polițele de răspundere nu pot fi stabilite cu exactitate. Așa cum spuneam mai sus, este imposibil să estimezi cât de rau pot să evolueze lucrurile și ca atare cât de mari pot fi daunele de răspundere civilă generală – singura recomandare pe care poți să o faci este să se cumpere limita cea mai mare permisă de bugetul alocat asigurărilor.

Foarte multa lume consideră că managementul riscurilor este limitat anterior producerii unui incident. Este eronat, căci odata ce s-a produs riscul asigurat, intervenția rapidă poate să limiteze daunele materiale și să reducă numărul victimelor. Pentru aceasta este necesar un plan de continuitate în afaceri a cărei primă parte (răspunsul de urgență) se referă la intervenția din primele secunde de la incident, în care prioritatea numărul unu este evacuarea tuturor, evitarea pe cât posibil a victimelor și alertarea serviciilor de urgență, a doua prioritate după ce oamenii sunt în siguranță fiind limitarea daunelor materiale și protejarea mediului. Din nefericire în România foarte puțini agenți economici realizează cât de important este un plan de continuitate în afaceri și foarte puțini au unul. Ba mai mult, cei ce au un plan de continuitate nu realizeaza că acesta trebuie testat pentru ca toți cei ce trebuie să il aplice să știe ce au de făcut și să acționeze aproape instinctiv în momentul producerii incidentului generator de potențiale daune. Un exemplu foarte bun îl reprezintă pompierii SMURD care în cazul unui incident nu au timp să se gandească ‘cam ce ar trebui să facă’ sau ‘să citească un manual de management al crizei’ – ei acționeaza aproape fără să ‘mai respire’ în baza unor protocoale dinainte prestabilite și pe baza simulărilor pe care le-au facut de nenumărate ori în urma trainingurilor.

Concluzionând probabil ca pe viitor pentru evitarea unor evenimente tragice este necesar să fie aplicate normele referitoare la protecția și paza contra incendiilor cu strictețe și să nu fie acordate autorizări de funcționare fără avizele ISU. În plus, față de cele existente momentan deși, asa cum menționăm mai sus, nu ar avea un impact direct asupra managementului riscului, cred că este necesară și impunerea unor asigurări de răspundere civila (limitele cât mai mari și probabil funcție de cifra de afaceri ca indicator al mărimii business-ului) și existența unor planuri de continuitate în afaceri testate ca parte a proceselor de acordare a licențelor de funcționare.

Paul Dumitru